De unul singur.

Ai pornit greu…

Te’ai învăluit în transparenţă şi ai început să îţi clădeşti uşor, uşor imperiul. Însă eşti prea modest să îl numeşti aşa…prea modest să îl evaluezi la adevărata lui valoare.

Din teama de a nu ieşi în evidenţă ai început să te autodenigrezi la fiecare pas. Ai o singură amprentă în viaţă, una singură care va dăinui veşnic pe buzele celor ce se lovesc de-a lungul vieţii de circumstanţe care te includ: caracterul. E tot ce rămâne în urma ta precum un parfum de calitate superioară.

…şi eşti un bun negociator. Îţi oferi foarte scump încrederea.
Au fost momente când ţi-ai vândut-o ieftin, lucru care te-a doborât suficient încât să nu vrei să vorbeşti despre asta. Însă, cu toate astea, eşti conştiincios, îţi faci temele şi îţi înveţi lecţiile din tot ce ţi se întâmplă. Tu nu crezi în destin… Pentru că ai două mâini bătătorite de munca asiduă depusă cu scopul de a te ridica deasupra tuturor. Ai ştiut să profiţi, să îţi explorezi la maxim inteligenţa nativă şi mai mult de atât..te-ai detaşat de tot ce înseamnă umanitate. Eşti rece, maliţios şi arogant în egală măsură. Aşa îţi iese la iveală instinctul autoprotector. Îţi aperi conţinutul şi e normal să fie aşa…

Dar cu toate astea ai obosit…ai obosit să fii mereu sub semnul unei continue critici. O ignori, dar asta nu înseamnă că nu există.

Reclame

Motivaţie.

Eşti direct responsabil să îţi dezvolţi instinctul senzorial, să îţi accepţi regresul şi să fixezi situaţia în funcţie de aşteptările tale cerebrale. Pentru că mereu te vei lovi de incapacitatea existenţei-momentul în care eşti răpus, obosit, derutat de riguroasele valuri ale vieţii. Această continuă mişcare de flux-reflux trebuie percepută în adevărată ei esenţă reversibilă.

Totul se materializează prin puterea ta de autoconvingere… Apare în momentele de cumpănă. Şi în ciuda faptului că ai o înclinaţie remarcabilă în a-ţi transforma orice răscruce într-un drum închis, cumva găseşti o rută ocolitoare şi eviţi la infinit luarea unei decizii.

Renunţă la frică pentru că, în sens larg, ea reprezintă doar o preconcepţie, de multe ori eronată, a desfăşurării evenimentelor.
Regăseşte-te!
Adună-te!
…autostimulează-ți atracţia faţă de cele lumeşti, pentru că viaţa e prea scurtă să poţi garanta pe timp.

Aşteaptă în anticameră..

Aşez rând pe rând toate memoriile într-o obscură, prăfuită, învechită inimă. Nu folosesc posesivul, pentru că nu ştiu sigur dacă îmi aparţine. A fost înstrăinată, furată, lovită, mutată şi răsmutată dintr-o mână în alta. Şi-a pierdut aspectul, dar cu toate astea se întoarce de fiecare dată. E o luptă asiduă, pentru că indiferent de încercările psihicului de a o ţine inalienabilă, acest tot unitar îşi pierde echilibrul când apare intrusul. Pentru că eşecul se raportează la imposibilitatea de a-i întrerupe conexiunea cu elementul vizual-atotputernicul punct de vedere.

Şi mizează pe culpă. E orgolioasă, deşi a perforat-o atât timpul, cât şi amintirile tăioase. Începe să piardă uşor, uşor angrenarea în responsabilitate.

…iar tu, străine, aşteaptă în anticameră…să nu intri până nu e pregătită să o înghită din nou abisul propriei neglijențe.

Acelaşi TU.

Şi nu în zadar îţi atribui dativul epic. E pentru că adesea iubirea se transformă în posesie, însă la noi nu se va materializa niciodată într’un element distructiv.
E obositor să confunzi mereu refexia cu refracţia. Privirea e singura comunicare directă cu sufletul. Transmite, induce, manipulează fiecare preconcepţie denaturată, însă nu reflectă în cornee, o străpunge până ce totul se imprimă pe retină. Cu o tehnică instinctuală îţi amplific contrastul, estompând decorul. În momentul în care tu îmi patrunzi în spectrul vizual, restul elementelor sunt minimizate considerabil…

Reprezinţi întregul.

INTROSPECŢIE

În ciuda tuturor eforturilor de autoeducare, ai intestine fragile când vine vorba de digerarea emoţiilor. Îţi pui singur piedici şi te izbeşti de propriile-ţi frici…moment în care inima cedează în faţa creierului, integră, vătămată, dar încă fierbinte şi răpusă de tragica-i rutină.

Cedezi uşor în faţa tendinţei de a naufragia în extazul propriei lumi, create conştient cu scopul de autoconservare.

Deşi o faci pentru a’ti elibera inima de poverile pe care tot tu le’ai adunat una câte una, aminteşte-ti că straturile mai profunde ale psihicului pot transforma totul intr’un extaz-capcană….din care te intorci mai nesigur, cu idei vagi şi manifestări lipsite de substanţă.

Şi asta pentru că te arunci aventuros în iratiune, izbindu-te cu putere de realitatea propriei limitări…şi tocmai pentru că te laşi cuprins de cădere, limita de sus nu e ţinta. De data asta stransorile gravităţii ţi-au monopolizat şi cea mai mică urmă de autosugestie. Eşti doar o umbră blocată în decorul creat de subconştient, departe în timp şi spaţiu.