Se așează Octombrie…în suflete.

Aș vrea să cred că plouă doar afară…dar uneori drumul pe care alegi să mergi e atât de lung încât te prinde din urmă vremea rea pe care ai lăsat-o inconștient în trecut.

Mereu ai de învățat. Când realizezi că frigul îți cuprinde sufletul înveți că nu vei sta niciodată liniștit dacă lași ușa deschisă. Însă suntem obișnuiți să facem greșeala asta..dacă se poate numi greșeală, bineînțeles. Este mai mult o alegere…alegem să ne lăsăm un loc unde să ne intoacem.

Poate mai ai doar trei pași să ajungi în punctul în care ți-ai propus…însă te întorci pentru că vine un moment când realizezi ce ai lăsat în urmă. Îți schimbi traiectoria și alergi cu cea mai mare viteză spre unicul loc în care te-ai simțit în siguranță. Uiți..

Uiți cât de greu a fost, uiți cât de mult a durut sau cât de puțină speranță ai avut. Vrei doar să ajungi iar să simți măcar pentru o secundă liniște. Mai vrei puțin August in viața ta. Un singur lucru nu îl uiți niciodată…„toate cele nespuse se scriu cu negru pe negru”.Am rămas aceeași oameni cu același dor in suflet. Asta vreau să cred.

Adorăm în egală măsură ceea ce alții nu au ochi și minte să vadă,suflet și putere să simtă. Înghițim în sec tot ce ne e imosibil să prountam. Sunt unele lucruri care nu se spun niciodată, însă unul îmi este foarte bine conturat în minte..poate să vină sfârșitul lumii sau cel mai grațios început, nimeni și nimic nu ar avea puterea să estompeze trecutul și ravagiile pe care le-a adus în suflete.

Indiferent de situație, de spațiu sau de stare, privim același cer și trecem în același timp prin același Octombrie rece.

Reclame

17

Și dacă ți-aș spune că există un moment în viață când te eliberezi de toate barierele pe care ți le-ai strâns odată cu trecerea timpului asupra-ți? Ai avea curajul să crezi? Ai avea curajul să mă prinzi de mână?

Suntem în cădere liberă, însă după cum obișnuim să facem lucrurile să fie nefirești, ne îndreptăm spre opoziție.

Am putea spune că riscăm…niciunul dintre noi nu a fost obișnuit cu o inimă intactă. Și deși suntem obișnuiți să facem adesea curățenie în suflet după toți cei care intră fără să își dea jos încălțămintea, am ales să credem că de data asta nu va fi necesar.

Aș putea aborda clișeul și să îți spun că avem mii de motive pentru care drumul nostru are un singur sens de mers, dar știu că ai nevoie doar de 17.

Știi bine cum e să fii dezamăgit, știi cum se simte și știi de asemenea că majoritatea oamenilor o fac. Ai ales să crezi că nu va fi așa acum.

Iar eu…eu am ales să îți materializez ție alegerea. Am ales să fiu contrariul a ceea ce ai întâlnit până acum…să fac un pas mare peste tot ce a fost și să privesc spre ce o să fie.

Durere contra amintire.

Se sparg clipe…în milioane sau miliarde de cioburi, nu ai de unde să ştii…nu ai ştiut niciodată să ţii evidența. Îţi dai cămaşa jos şi te aşezi cu spatele gol pe ele. Fără teamă. Rigid. Lăsând în urmă orice idee, sentiment sau trăire pe care o ai. Aştepţi doar ca sângele să iasă în timp ce carnea ţi se îmbibă cu micile rămăşiţe de sticlă. Crezi ca e singura modalitate să mai salvezi ceva din ceea ce a fost. Ai creat deja un refugiu din asta.

Şi aştepţi.

Aştepţi… Nici tu nu ştii ce, însă psihicul îţi cere să o faci. Ai crezut pentru un moment că durerea fizică îţi umbreşte cumva greutatea care îţi apasă sufletul.. Nimic din astea nu funcţionează. În momentul în care ai ajuns să scapi neglijent printre degete cel mai preţios lucru pe care l-ai ţinut vreodată în palme, nimic nu îţi mai poate şterge amprenta.

….şi uite aşa, din neatenţia unui singur om, două suflete sunt la pământ. Unul spart, altul gol.

Repetiție

Şi când nu mai poţi, găseşti totuşi o resursă, pentru că mintea umană e concepută în aşa fel încât să îşi păstreze adânc în substrat o urmă ştearsă.
Demnitate.
Ridică-te, în ciuda convingerii că nu poţi. Vei vedea cum, umil, ţi se va înalţa sufletul doar cȃt să închidă uşa. Apoi va zace în propria durere. Îşi va linge rănile precum un lup. Singur, acoperit de orgoliu şi de un sentiment de ură pentru sine. Pentru că şi-a permis încă o dată să ajungă la propria-i milă.
Şi nenumărate de nimeni vor trece pe lângă tine zile, luni sau poate chiar ani până să îţi refaci esenţa. Până să ajungi iar în stadiul în care ai fost înainte de cădere. Vei sta acolo pregătit de o nouă lovitură.
Tot ce trăiești se bazează pe alegerile tale. La o primă vedere pot părea mărunte. Poate chiar irelevante…însă cu timpul vezi cum viaţa ta prinde forma alegerilor pe care le iei. Şi cu toate astea jonglezi cu riscul la cel mai înalt nivel. Uneori asta te salvează, alteori te afundă în eterul unei cumplite singurătăţi.
Colacul de salvare e departe şi nu ţi-l apropie nimeni. Toţi te privesc cum îţi pierzi energia înotând până la el. Unii din invidie, alţii din nepăsare. Eşti de unul singur, dar totodată ești exact de ceea ce ai nevoie.

De unul singur.

Ai pornit greu…

Te’ai învăluit în transparenţă şi ai început să îţi clădeşti uşor, uşor imperiul. Însă eşti prea modest să îl numeşti aşa…prea modest să îl evaluezi la adevărata lui valoare.

Din teama de a nu ieşi în evidenţă ai început să te autodenigrezi la fiecare pas. Ai o singură amprentă în viaţă, una singură care va dăinui veşnic pe buzele celor ce se lovesc de-a lungul vieţii de circumstanţe care te includ: caracterul. E tot ce rămâne în urma ta precum un parfum de calitate superioară.

…şi eşti un bun negociator. Îţi oferi foarte scump încrederea.
Au fost momente când ţi-ai vândut-o ieftin, lucru care te-a doborât suficient încât să nu vrei să vorbeşti despre asta. Însă, cu toate astea, eşti conştiincios, îţi faci temele şi îţi înveţi lecţiile din tot ce ţi se întâmplă. Tu nu crezi în destin… Pentru că ai două mâini bătătorite de munca asiduă depusă cu scopul de a te ridica deasupra tuturor. Ai ştiut să profiţi, să îţi explorezi la maxim inteligenţa nativă şi mai mult de atât..te-ai detaşat de tot ce înseamnă umanitate. Eşti rece, maliţios şi arogant în egală măsură. Aşa îţi iese la iveală instinctul autoprotector. Îţi aperi conţinutul şi e normal să fie aşa…

Dar cu toate astea ai obosit…ai obosit să fii mereu sub semnul unei continue critici. O ignori, dar asta nu înseamnă că nu există.

Motivaţie.

Eşti direct responsabil să îţi dezvolţi instinctul senzorial, să îţi accepţi regresul şi să fixezi situaţia în funcţie de aşteptările tale cerebrale. Pentru că mereu te vei lovi de incapacitatea existenţei-momentul în care eşti răpus, obosit, derutat de riguroasele valuri ale vieţii. Această continuă mişcare de flux-reflux trebuie percepută în adevărată ei esenţă reversibilă.

Totul se materializează prin puterea ta de autoconvingere… Apare în momentele de cumpănă. Şi în ciuda faptului că ai o înclinaţie remarcabilă în a-ţi transforma orice răscruce într-un drum închis, cumva găseşti o rută ocolitoare şi eviţi la infinit luarea unei decizii.

Renunţă la frică pentru că, în sens larg, ea reprezintă doar o preconcepţie, de multe ori eronată, a desfăşurării evenimentelor.
Regăseşte-te!
Adună-te!
…autostimulează-ți atracţia faţă de cele lumeşti, pentru că viaţa e prea scurtă să poţi garanta pe timp.

Aşteaptă în anticameră..

Aşez rând pe rând toate memoriile într-o obscură, prăfuită, învechită inimă. Nu folosesc posesivul, pentru că nu ştiu sigur dacă îmi aparţine. A fost înstrăinată, furată, lovită, mutată şi răsmutată dintr-o mână în alta. Şi-a pierdut aspectul, dar cu toate astea se întoarce de fiecare dată. E o luptă asiduă, pentru că indiferent de încercările psihicului de a o ţine inalienabilă, acest tot unitar îşi pierde echilibrul când apare intrusul. Pentru că eşecul se raportează la imposibilitatea de a-i întrerupe conexiunea cu elementul vizual-atotputernicul punct de vedere.

Şi mizează pe culpă. E orgolioasă, deşi a perforat-o atât timpul, cât şi amintirile tăioase. Începe să piardă uşor, uşor angrenarea în responsabilitate.

…iar tu, străine, aşteaptă în anticameră…să nu intri până nu e pregătită să o înghită din nou abisul propriei neglijențe.